La ce ne trebuie arta?

Arta creează discurs. Ăsta e primul lucru îmi vine în minte. Arta poate fi despre atâtea lucruri și în același timp despre nimic. Nu există o definiție specifică, nici în alb, nici în negru. Sunt atâtea modele – aș spune: totul e gri. Și exact acea zonă gri face ca arta ca disciplină atât de frumoasă și interesantă, pentru că oricând o poți numi ca ceva subiectiv, unde poți vedea și întoarce totul cum vrei și toate acele compoziții vor avea un sens cumva.

În știință fiecare pas e determinat. În definitiv, asta e misiunea ei… să definească procese și să le demonstreze în mod științific. Arta lucrează cu o altă logică. Arta reflectează asupra societății și asupra tuturor regulilor sau normelor care alcătuiesc societatea. Acționează mai ușor. Nu trebuie să ofere probe în relație cu afirmațiile sale și asta generează antagonism… care la rândul său creează discurs. Și discursul sau confruntarea este cea mai bună cale de ajunge la un consens democratic sănătos, cum spunea Chantal Mouffe. Noi, artiștii, înclinăm din cap (cum fac câinii când nu înțeleg ce se întâmplă) ca să vedem și să reflectăm asupra lumii din alt unghi. Alte discipline nu sunt la fel de flexibile, datorită legilor, regulilor, standardelor, normelor și așa mai departe.

Despre experiența/contribuția mea la proiectul Historia-Hysteria

Am fost invitat să particip la o rezidență artistică la Cluj, la care, la început, trebuie să recunosc, nu prea am înțeles despre ce e vorba. După aceea a devenit clar că trebuia să vin la Cluj pentru o perioadă de două săptămâni și să lucrez cu un subiect ales din colecția Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei.

În regulă, m-am gândit. Suna interesant și am acceptat. La început, a fost complicat din cauza datei, pentru că eram în cursul producției a două expoziții. Dar pe când începusem să organizez calendarul, a venit carantina cauzată de coronavirus și am rămas cu toate lucrurile în suspensie… bine-nțeles, ca toată lumea. Celelalte două proiecte s-au amânat și la fel s-a întâmplat și cu rezidența de la Cluj. După ceva timp, inițiatorii proiectului, Răzvan și Mihai au venit cu ideea de a muta rezindența în spațiul virtual… acasă. Asta a însemnat că rezidenții erau invitați să ia legătura cu profesioniștii responsabili de colecțiile din muzeu.

Ca să fiu sincer, sunt cea mai nepotrivită persoană pentru comunicarea prin computer. Nu detest nimic mai mult, decât să stau cu orele în fața ecranului și să scriu mesaje. Îmi ia o eternitate să răspund mesajelor. Sunt groaznic la chestia asta. Dar am spus că voi încerca, de vreme ce mi s-a părut interesant. Am avut la dispoziție vreo 10 subiecte din care să alegem și să contactăm custodele sau muzeograful responsabil de colecția respectivă, încercând să dezvoltăm ceva în plan artistic.

Am ales subiectul granițelor romane de pe teritoriul României, de vreme ce, ambele proiecte pe care le-am menționat mai devreme erau tot despre granițe. Planul meu era să le leg într-un fel. Am văzut că era o documentație serioasă despre Dunăre ca frontieră în epoca romană. Era perfect, pentru că am una, poate chiar două lucrări ‘în așteptare’ care au mult de-a face cu Dunărea, ca graniță între România și Serbia.

Prima e un interviu neterminat cu un prieten de-al meu, care a reușit să evadeze spre Serbia în 1987 și a doua era despre cimitirile cu mormintele necunoscuților de pe malul sârbesc al Dunării. Românii care încercau să scape de regimul comunist sunt îngropați acolo, uciși, împușcați de paznicii frontierei. Cum nu aveau asupra lor documente (sau fuseseră confiscate), iugoslavii, de pe partea cealaltă, îi recuperau din apă și îi îngropau în zone separate, în vecinătatea cimitirelor lor, dar ca persoane necunoscute.

Planul meu era să fac o călătorie pe bicicletă, alături de un prieten, care e cameraman profesionist. Trebuia să pornim la începutul lunii iulie spre aval, de-a lungul Dunării și să culegem material foto și video de la granițe, în special pe partea sârbă, până la Turnu Severin.

Să documentezi granița exterioară a Uniunii Europene e un proces foarte delicat, mai ales în Ungaria. Avusesem deja o tentativă în ianuarie, anul acesta: am mers la Szeged cu același prieten, cu mașina și am vrut să filmăm. Am reușit să stârnim toată poliția maghiară de frontieră și cuibul Frontex din acea zonă. Am fost tratați ca niște infractori și am fost nevoiți să ștergem aproape tot materialul realizat și atunci am înțeles că vom avea nevoie de o altă strategie. Așa că, planul a fost de a merge cu bicicleta spre Ungaria, Serbia și România, de vreme ce cu bicicleta atragi mai puțină atenție decât cu mașina. Dar s-a întamplat ce s-a întâmplat și granițele care legau Ungaria, Serbia și România s-au închis din cauza creșterii cazurilor de infectări cu coronavirus de la sfârșitul lunii iulie, chiar când trebuia să pornim. Așa că am anulat excursia noastră de-a lungul Dunării, pentru că ar fi fost prea complicat cu teste și carantină.

Ca o ultimă încercare, am încercat să aflu dacă vreunul din arheologii muzeului a fost implicat în excavări pe malul sârbesc al Dunării la vreunul din cimitirele cu persoane neidentificate, dar n-am avut succes. Se pare că nu există nici un interes din partea autorităților române de a afla mai multe despre identitatea acestor sute de cetățeni români care au fost uciși, încercând să scape, înotând prin Dunăre, spre Iugoslavia în perioada comunistă.

Așa că, am ajuns aici, jumătate de an mai târziu prin rezidența de acasă Historia-Hysteria și alte planuri de proiecte isterice care se află în aer. Dar despre ce vorbesc? Aproape toată lumea are aceste probleme acum. Unii le negociază mai bine, alții mai rău. Trebuie să învățăm să ne adaptăm la situația restrictivă legată de virus care, cred eu, va mai fi cu noi o vreme. În același timp, trebuie să învățăm să găsim canalele corecte de informație despre această situație și să fim precauți cu oamenii care încearcă să trivializeze și să exploateze situația provocând panică.

Unde mă aflu acum (artistic, geografic sau ambele)

Geografic: sunt foarte norocos să am o veche fermă în Burgenland. Asta e o regiune din Austria, aproape de granița cu Ungaria, cam la 100 de km de Viena. Am petrecut mult timp acolo, de când cu toată situația provocată de pandemia de covid-19. Am atelierul aici și renovez vechea casă și petrec mult timp cu gradinăritul. E cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru sănătatea mea. Închiriez, de asemenea, un mic apartament la Viena, unde merg din când în când pentru contactele mele sociale.

Și artistic: Am explicat puțin la întrebarea precedentă, dar nu am vorbit prea mult despre celelalte proiecte. Cum spuneam, sunt despre frontiere, îndeosebi granița americano-mexicană. În 2019 am petrecut 6 luni în Los Angeles, făcând drumuri frecvente spre zona de graniță.

E o mare atenție îndreptată spre acest subiect, mai ales de când politicile lui Donald Trump în privința frontierelor au fost implementate. În anii 80, când traficul de persoane și de droguri au atins un vârf, guvernul a decis să construiască un zid fizic între cele două țări. A devenit unul dintre cele mai mari proiecte publice din ultimele decenii și încă nu s-a încheiat. Granița traversează continentul nord-american de la est la vest. Traversează râuri, deșerturi, orașe și munți. Există multe tipuri de garduri / ziduri de graniță care au fost concepute. De exemplu, garduri primare, secundare, bariere pentru mașini, garduri pentru pietoni. Forma lor variază de la un loc la altul.