Despre pete oarbe și perturbări artistice

Răzvan Anton

Acum mai bine de un am stabilit, împreună cu Mihai Iepure-Gorski, colegul meu și co-curatorul programului de arte vizuale al Fabricii de Pensule, coordonatele acestui proiect. Am plecat de la ideea inițială de a reactiva Fabrica de Pensule ca un nod în cadrul unei rețele aflate în continuă mișcare, pe fondul situației tot mai nesigure a spațiului nostru. Primul pas în această strategie a fost de a continua un proiect pornit de Cristina Curcan și Mihai cu un an înainte, în care artiștii comunității Fabricii de Pensule erau chemați să lucreze cu o serie de muzee din Cluj. După acel proiect inițial, ne-am dat seama că era mai necesar ca oricând să intrăm și mai în profunzimea colecțiilor și programelor muzeale și, într-un fel sau altul, să le influențăm, deturnăm sau pur și simplu să le perturbăm.

Așa am ajuns la ideea acestei serii de rezidențe care trebuia să aibă loc în spațiile Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, într-un spațiu dedicat cercetării și dezbaterii, spațiu pe care noi l-am numit Spațiul Histeria. Alegerea instituției muzeului de istorie a fost simplă. Pe de-o parte, colaborarea noastră anterioară fusese un succes. Găsiserăm interlocutorii potriviți. Pe de altă parte, dacă e să privim muzeele de istorie din țară cu programele lor, ne dăm seama că acestea sunt unele dintre cele mai ideologizate spații. Dar cu toate schimbările petrecute în ultimele opt luni, proiectul nu putea funcționa în structura sa inițială.

Rezidențele au fost înlocuite cu o experiență virtuală, pe parcursul căreia artiștii au lucrat cu muzeografii și curatorii muzeului pentru a-și dezvolta cercetarea. Privați de experiența vizionării directe a obiectelor și documentelor, participanții au fost nevoiți să-și schimbe strategia de lucru. Planul inițial de perturbare a muzeului prin prezență fizică a fost înlocuit de o perturbare prin corespondență. Dacă muzeele de istorie își ilustrează poveștile prin obiecte care, de multe ori, sunt desprinse de logica expozițională, de ce nu ar putea artiștii să dezvolte propria interpretare în relație cu acele obiecte? Ce anume face o interpretare mai legitimă ca alta, mai ales când operăm pe tărâmul ficțiunii? Urmărind felul în care s-a desfășurat dialogul cu specialiștii muzeului, aș îndrăzni să spun că aceștia au mai multă nevoie de noi decât ar putea crede și că perturbarea noastră e deopotrivă legitimă și vitală. Perspectivele diferite, fie profesionale, culturale sau, pur și simplu, personale, sunt esențiale în definirea unui spațiu destinat interpretării colective și dezbaterii, în care subiectele istoriei, memoriei și identității, dar și a substraturilor ideologice ascunse în spatele domeniilor de cercetare sau instituțiilor sunt expuse ca spații de activare a cunoașterii.

0800-SOS-ARTIST

Mihai Iepure-Górski

Nu înțeleg ce ar avea careva împotriva artiștilor.
Ei nu fac nimic. (din Glume cu artiști, merci Corina încă o dată)

Dar fac. În afara (artificiilor puterii) deja de ceva timp, posibil să fi fost așa dintotdeauna dar de acum e sigur (mai clar ca niciodată, de când cu acele, demult uitate, revoluții), artistul și-a găsit (în sfârșit) locul. Solid, solitar, capabil să reziste unor greutăți (extrem de) mari, el se află aici, în slujba semenilor, ultim erou în lumea de multă vreme pierdută.

Nu mai este slugă; nu mai face pe bufonul Regelui; a terminat cu construirea utopiilor (eșuate) – nimeni nu mai poate fi păcălit; a încetat să indice spre nou, iar noul și-a pierdut aroma (ca oricare altă iluzie); a încetat să facă, clădească, să adauge. A încetat producția… ajunge!

El este aici, la capătul vremii, la capătul istoriei; trăind în afara imaginii, dincolo de văl, de cortină. Trăind în real. Scopul său este simplu, deslușirea. Cu prezență, nu produs.

Sună 0800-SOS-ARTIST dacă simți că ai pierdut (din vedere) orice.

The benefit of doubt

Ioana Savu-Gruiță

Implementarea cu succes a proiectului The Museum Affair. Exerciții de grefare a spațiului muzeal clujean şi a expoziției Cluj 1989, ambele realizate în anul 2019 în colaborare cu Fabrica de Pensule, a constituit preambulul proiectului Hystoria/Hysteria, un demers curajos de rezidențiat artistic în spațiile Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei (MNIT). Pandemia Covid 19 a schimbat din mers regulile jocului, iar ceea ce trebuia să fie un spațiu fizic de întâlnire între artiștii vizuali și specialiști ai muzeului a devenit un spațiu virtual, păstrând în continuare esența demersului – libertatea ideologică, întâlnirea cu instrumentarul celor două discipline, un spațiu de documentare/cercetare, de descoperire și revelare. Această nouă situație a generat nevoia unui mediator între cercetători (istorici, arheologi, istorici de artă) și artiști – o sarcină deloc facilă dar fascinantă, care mi-a revenit. Artiștii au stabilit câteva subiecte care se regăseau în preocupările lor recente și în funcție de acestea am identificat specialiștii care puteau oferi informații și imagini cu bunuri culturale din patrimoniul MNIT legate de aceste teme. Virtuala Hysteria i-a încurajat pe artiști să devină cercetători pe domeniile proprii de interes, iar pe istorici să abandoneze căile cunoscute în identificarea bunurilor culturale și să urmeze solicitările artiștilor, care de această dată nu mai respectau neapărat criteriile cronologice, tipologice, tematice sau de areal geografic. Pentru că un contact cu bunul cultural nu s-a putut realiza faptic decât în puține cazuri, proiectul s-a sprijinit mai mult pe povestea obiectelor și pe potențialul lor narativ.

Istoria a avut mereu puterea de a fascina, a trezit imaginația, a ridicat întrebări, a stârnit controverse, trăiri intense, pentru unii a oferit răspunsuri şi certitudini, convingeri, a creat sisteme de valori. Istoria poate fi periculoasă în mâini nepotrivite. Istoricii au dus o luptă îndelungată pentru a dovedi că studiul istoriei este o știință. Istoria poate fi privită din diverse perspective – a fenomenelor sociale, politice, economice, a mentalităţilor, a culturii – și toate aceste aspecte se reflectă în bunurile culturale ca produse ale umanităţii de-a lungul timpului, pe care un muzeu cu profil istoric le colecționează, conservă, cercetează, restaurează și promovează în expoziții și studii de specialitate.

Obiectele muzeale poartă mesajul creatorilor lor, un mesaj care supravieţuieşte parţial în timp, încifrat în codurile culturale specifice timpului în care au fost produse, dar reflectă într-o oarecare măsură și profilul cultural al celor care au constituit și îmbogățit aceste colecții. Este datoria istoricilor, arheologilor, istoricilor de artă de a extrage, de a sistematiza şi corela toate informaţiile pentru a obţine povestea unui artefact. Fiecare timp istoric are metodele sale de abordare și propriile coordonatele. Metodologia de cercetare specifică, problematizarea, premisele de lucru şi capacitatea de interpretare şi de sinteză a cercetătorului, precum şi elementul cheie – obiectivitatea, toate aceste instrumente care fac din istorie o ştiinţă trebuie să fie folosite corect, deontologic, pentru ca produsul cercetării să fie viabil şi pentru ca mesajul din trecut să fie înţeles ca ceea ce este şi nu ca ceea ce ne-am dori noi să fie.

Felul în care cercetătorul comunică cu obiectul istoric poate oferi o varietate de trasee narative, adică mai multe adevăruri, iar toate cele mai sus menţionate sunt condiţii sine qua non pentru ca rezultatele să rămână în zona ştiinţificului şi nu a ştiinţificului-fantastic. De cele mai multe ori modul în care ne raportăm la un obiect îi schimbă istoria şi îl poate transforma într-un subiect de propagandă, de manipulare, de aceea muzeografii pun mare preţ pe obiectivitate şi pe prezentarea istoriei fără parti-pris-uri. Istoricul lucrează cu dovezi solide, contextualizează, folosind analogii, comparații, surse alternative și nu face afirmații hazardate pe care să nu le poată susţine sau proba. Această precauţie se reflectă în modul riguros în care produc textele explicative sau științifice legate de obiectul de patrimoniu, dar și în felul în care specialistul dorește ca orice trimitere la obiect să păstreze aceeași obiectivitate și corectitudine a informației istorice.

Pe de altă parte, artiştii au fost mereu un barometru subiectiv al societății în ansamblul ei, au reflectat-o estetic, sau în note critice, au chestionat-o, au manevrat-o, au întors-o pe toate părțile. De multe ori producțiile lor privite și analizate în perspectivă istorică au sesizat finele schimbări sociale, politice, sau chiar de mentalitate. Artiștii au libertatea sau își iau libertatea de a gândi outside the box, de a problematiza o chestiune din unghiuri neaşteptate, mulţi dintre ei vizionari ai vremurilor lor. Şi arta este periculoasă sau cel puţin nu este inocentă. Mai cu seamă în ultimele decenii arta provoacă, este subversivă, testează limite, se joacă la nivel conceptual cu noțiuni, cu simboluri, cu ideologii. În relație cu istoria, din interogaţiile artei se pot naște perspective noi asupra unor fenomene studiate şi cercetate de specialiștii din domeniu. Un obiect istoric fără o valoare științifică deosebită, care ar avea șanse minime de expunere, dar care are o încărcătură simbolică sau formală aparte, recontextualizat și reinterpretat din punct de vedere artistic poate primi valențe noi și poate fi valorificat din alte perspective, povestea lui accesând memoria individuală și pe cea colectivă. Când spun asta mă gândesc spre exemplu la proiectul lui Fred Wilson, Mining the Museum, unde artistul a lucrat cu bunuri de patrimoniu aparent inocente, dar care prin alăturare au ridicat întrebări legate de diferențele sociale și rasiale din cultura americană de la începutul anilor 1990. De multe ori arta reuşeşte să atragă atenția și să convingă acolo unde ştiinţa poate eşua, poate intermedia, poate converti totul într-un discurs vizual, utilizând un cu totul alt cod pentru a transmite informaţie spre public. Şi artiştii au o metodologie proprie, un rețetar, şi ei interoghează obiectele și spun o istorie, doar că întrebările pe care ei le pun în acest demers schimbă perspectiva, iar răspunsurile astfel obținute pot fi multiple dar și ambigue.

Extrase din context unele artefacte își pierd identitatea, uneori și semnificația sau primesc o cu totul altă încărcătură. Studiul unei mumii umane egiptene aflate într-o colecție muzeală din Ardeal poate spune o poveste interesantă despre cultura egipteană care a produs artefactul, despre viața cotidiană în Egiptul ptolemaic, dar poate spune probabil mai multe despre societatea transilvană de la finele secolului al XIX-lea, despre nobilii ardeleni care aveau interesul şi puterea financiară de a susţine o expediție arheologică în Gamhud. Faptul că un muzeu de istorie transilvan păstrează cu multă grijă pipa şi fluierul lui Avram Iancu, donate la începutul secolului al XX-lea de un maghiar, alături de scăriţa lui Gábor Áron, și le valorifică expozițional în aceeași măsură, spune multe atât despre profesionalismul muzeografilor de la începutul secolului trecut, care au văzut potențialul și valoarea istorică a obiectelor, cât şi despre mentalitatea sănătoasă a celor contemporani. Dincolo de faptul că datează din aceeaşi perioadă istorică, arcuirea spatelui unui acrobat, reprezentat pe un sfeşnic din perioada romană, se asociază în viziunea artistului cu forma unui arc reconstituit. Prin transmutare formală, cărți poştale tipărite în perioada comunistă pot fi încărcate cu un alt mesaj și pot marca la nivel simbolic devenirea/evoluţia unei instituţii. Inscripțiile romane în piatră pot fi utilizate ca sursă de inspirație pentru un nou font pentru computer. Cam acestea ar fi o parte din problemele ridicate pe tărâmul virtual al Hysteriei, iar produsele artistice finale ale acestui experiment cultural vor spune probabil mai multe despre creatori, care au căutat propriile semnificații şi despre mentalitatea societății în care trăim, decât despre bunurile culturale care au declanșat cercetarea artiștilor. Totodată, artiștii vor oferi și o perspectivă alternativă asupra locului acestor artefacte în lumea contemporană.

Claire Robins observa că la granița dintre secolul XX și secolul 21 a avut loc o schimbare de paradigmă în domeniul muzeal. Muzeul ca păstrător și spațiu neutru de prezentare și expunere a bunurilor culturale a fost treptat abandonat în favoarea muzeului ca spațiu de producție culturală, muzeul ca forum, ca loc de întâlnire a diverselor narațiuni și de învățare, muzeul ca element activ în comunitate. În ultimii ani, instituțiile muzeale, între care și MNIT, au căutat metode alternative pentru modelele interpretative convenționale, au încercat noi moduri de expunere, au folosit noile tehnologii, au creat exponate interactive în cadrul unor proiecte interdisciplinare. MNIT a organizat numeroase evenimente colaborative, în care obiectele de patrimoniu au intrat într-un dialog conceptual cu arta vizuală sau performativă. Artiștii, mereu conectați la pulsul comunității, au reușit prin intervențiile lor să scurtcircuiteze strategiile tradiționale de prezentare a produselor culturale muzeale și au ajuns astfel la un dialog cu generația tânără și foarte tânără, care are nevoie de spații reale și virtuale precum Historia și Hysteria.

*Semnalăm existența proiectului artistic omonim „Istorie/Isterie” (1996/2007) al artistului Dan Perjovschi.
Informații despre acest proiect, aici: Monument (Istorie/Isterie 2).