
© bellu&bellu
bellu&bellu
lui bellu&bellu le place să lucreze cu muzee – cel puțin teoretic și se tem de producția sensului. Munca lor bazată pe cercetare și (adeseori) bine localizată pleacă de la dialoguri (nesfârșite) despre practica cotidiană, spre serii continue de încercări sub formă de experimente și exerciții. În munca lor ei se uită la diferite moduri în care se scurge timpul și deasemenea la efectele pe care le are asupra ideii politice a unei realități hegemonice. Ei nu sunt siguri dacă muzeele știu să ghicească viitorul. Ei cred că urmează mai degrabă vorba românească: ”unde dai și unde crapă”.
© bellu&bellu
Încă Fără titlu
Exerciții în citire, #9
vederi din depozitul muzeului
Vremea muzeului Pe aragaz, a doua cafea a zilei, e 11:13. Aerul scapă din mașină, anunțând presiunea care va împinge apa prin cafea, împotriva forței gravitaționale. În mintea mea, există această nesfârșită și neproductivă, și poate doar presupusă gândire reflexivă, care pare să fie expresia unui fel de blocaj – e ca și cum ai purta o botniță care umple gura plină cu liniște. Mă scufund în limbuția idioată a discursurilor mele paranoice și abstracte care nu încearcă să facă altceva decât fac deja narațiunile istorice în încercarea lor de a examina trecutul, în loc să-l elucideze, bazându-se pe liniaritatea unor simplificări fantastice care funcționează asemeni scrisului. Din această perspectivă, relația dintre istorie și isterie ar trebui judecată diferit, ca ceva împletit, ca moduri de producție diferite – dar aparținând timpului: pe când istoria înseamnă producerea neîncetată a narațiunilor, isteria implică producția neîncetată a corpurilor. Interdependența lor generează cascade de sensuri alternând între semnificat și semnificant, într-o proliferare de înțelesuri aproape isterică asemeni unei scheme Ponzi, în care înțelesul este conceput ca un surplus de valoare fluid care oscilează permanent între sens și nonsens și în care limba și gândirea se sprijină tot timpul una pe cealaltă, scurtcircuitând un ireal, irațional raționament care face imposibilă gândirea, dar care este ea însăși gândită din exterior ca un proces material externalizat, care se retrage din orice proces de producție al sensului, păstrând acest proces într-o stare fragilă de incertitudine, în care sensul trebuie să fie în mod permanent precizat, adaptat și reprodus pentru a păstra simbolica schema Ponzi funcțională și în muzeu. Disocierea timpului în trecut, prezent și viitor e cea care creează nevoia pentru limbă și scriere și pentru muzee. Dacă pierzi limba, pierzi timpul ca unealtă conceptuală și te sprijini din nou pe privire ca mod de percepție care funcționează în paralel cu memoria. Percepția este, totuși, determinată cu precădere de privire și numai în momentul foarte scurt, în care această relație e inversată, îți amintești înainte de a vedea, iar memoria se înfățișează ca un déjà-vue. Poate că și muzeul este determinat de fascinația pentru povești – fascinație primitivă ca formă a unei primitive acumulări – ca ideea dorinței care face ca un graur să fie parte dintr-un stol, conturând semne colective ca forme și figuri pe cer și care există numai în momentul articulării lor fără nici o posibilitate de fixare sau externalizare. Este aceeași imanență a plantelor, care sunt complet încorporate în timpul lor, fără limbă sau memorie, memoria lor funcționând ca o alternare a unor permanente repetiții și diferențe, nu diferit de stolul de grauri, pe măsură ce mișcarea lor permanentă le încătușează contactele și permite producția figurilor colective bazate pe contingențele relațiilor reciproce – ambivalența ca efect al înțelesului, și nu precizia algoritmică care luptă pentru identitatea care concepe divergența întotdeauna ca eroare – se întamplă numai în prezent. Muzeul funcționează conform teoriei plusvalorii dorind și stabilind relațiile de putere pe care le menține, altfel schema Ponzi a înțelesului s-ar prăbuși și ar dezvălui înșelătoria. Așa că muzeul depinde de aceeași acumulare de capital, doar că valoarea sa este măsurată în povești și corpuri. Acesta e felul în care se acumulează capitalul, în care se acumulează puterea, dar și în care se acumulează sensul – fără intenție, ca o poveste fără intenție, ca o propoziție fără intenție, ca un semn fără intenție care nu este altceva decât materialitate. De aceea fiecare intenție are nevoie de propria temporalitate, ca un graur care zboară într-un stol. E 11:21 acum.
La ce ne trebuie arta?
On October 12th, 2020, at 10.50 at night, the I Ching answered,
(25) Wu Wang
(Ideology &)Innocence
Perseverance furthers.
If art is not
As it should be,
It has misfortune,
And it does not further it
To undertake anything.
(53) Chien
(Opportunism &)Development
Progressing in what is right
Thus art may set
The country in order.
Its place is firm,
And it has attained the middle.
Keeping still and prevailing:
This makes the movement inexhaustible.
Despre experiența / contribuția noastră la proiectul Historia-Hysteria
Multe mulțumiri Helga, Ioana, Mihai și Răzvan pentru timpul, grija, dragostea și răbdarea cu care s-au lăsat atrași în nenumărate și interminabile discuții, care au devenit toate parte a încercărilor noastre de a medita asupra timpului pentrecut în muzeu.
Unde ne aflăm acum (artistic, geografic sau ambele)
The slug slowly crawls up the window of the museum
And waits
It is autumn